Îi acopăr picioarele reci cu o pătură. Are capul afundat într-o pernă căutând somnul cu zâmbete. Râde în somn lângă mine. Se hlizește și dă din picioare, trebuie să fie un vis frumos. Nu o să rămână cu picioarele acoperite prea mult timp.
Pe jumătate adormită mă ia în brațe, mă sărută pe gât și adoarme iar. Mă ridic de lângă ea dezlipindu-mă cât mai ușor ca să nu mă simtă. Nu știu dacă mi-a intuit fuga dar mi-a luat perna în brațe. Îi dau câteva fire rebele de păr de pe față și o privesc cum îmi zâmbește din somn.
Mă duc în balconul convertit într-o bucătărie, deschid perdeaua și mă uit pe cer. Sunt stele acolo pe tapetul raiului iar în fața lor norii merg cu pas de melc văzându-și de treaba lor. Mă așez pe vechea băncuță de balcon ținând contră peretelui cu spatele. Cu vârful degetelor simt o sticlă de vin în spatele băncuței, o mânuiesc afară din ascunzătoare, o desfac și o las să respire.
Insomnia trebuie să fie o „ea”, că doar o „ea” m-ar ține treaz noaptea. Și astfel vechea mea prietenă nocturnă îmi întinde un pahar de vin. Aș vrea să citesc o carte, să văd un film, dar degeaba nu sunt suficient de treaz pentru așa ceva, tot ce pot să fac e să stau și să zac între gânduri confuze. Nu fac nimic decât să trag de timp până dimineață, când o să-mi vină somnul.
La a doua cană de vin apare și iubirea mea în pragul ușii.
- Te-am lovit în somn? Mă bâțâiam?
- Da, dar nu m-ai sculat tu.
- Pot să stau cu tine?
Nu m-ar întreba asta dacă ar fi cu adevărat trează. Îi zâmbesc și îi spun că da. Mi se așează în brațe și mă sărută.
- Atunci de ce ești treaz?
Aș vrea să am un răspuns, încerc să inventez ceva pentru ea.
- E lună plină, e prea multă lumină.
Iubirea mea aruncă o privire pe geam.
- E frumoasă. Te-ai trezit să te uiți la ea.
- Ești geloasă?
- Poate că da.
E ceva la conversațiile astea din timpul nopții, mă fac să o îndrăgesc și mai mult.
- Nu mai pot să dorm fără tine, îmi spune. Dacă nu te simt lângă mine, mă trezesc.
- Scuze. Nu știu ce e cu mine pur și simplu nu pot să dorm.
- Dacă tu nu poți să dormi nici eu nu pot să dorm, o să stăm treji împreună.
Și spunând asta căscă cât să mă înghită. O iubesc.
- Te iubesc, îi șoptesc.
Mă sărută lung, se lipește de mine și suspină.
- Și eu te iubesc. O să-mi fac o cafea să stau trează cu tine... nu te uita așa la mine vorbesc serios.
Puse apa la clocotit și se așeză, de data asta, vizavi de mine. Încercă să-mi găsească ceva, ceva-ul care mă ține treaz poate o scamă în ochi, poate un clopoțel ascuns după ureche. Am tăcut și am ascultat bolborositul apei împreună. Pot să jur că a adormit cu ochii deschiși, uitându-se la mine. Îi fac un semn și îi spun că fierbe apa. Iubirea mea oprește focul, pune cafeaua cu vârf în ibric și o amestecă alene când într-o parte când în cealaltă. Pune ibricul să se răcească în fața mea și se culcușește în brațele mele.
- O las să se mai răcească, îmi spune.
Aburii cafelei vin spre noi ca un farmec din cazanul vrăjitoarelor.
- Vroiam să te întreb, ce visai?
- Nu-mi amintesc bine, doar că eram mică și fugeam după niște gâște. Te râzi ai? Bine, dar tu ce visezi ?
Încerc să-mi aduc aminte o fărâmă de vis dar când mă îndrept cu gândul spre ea se dizolvă ca sarea în apă.
- Poate te visez pe tine, îi răspund.
- Da, ai dreptate, sunt de vis. Dar să ști că nici tu nu ești foarte real, stai aici pe întuneric, o formă fără contururi, și mai e ceva, parcă ești, nu știu, mai moale. Uite barba asta nerasă e de obicei ca sârma dar acum e moale. Nu cred că ar trebui să beau cafeaua, e mai bine un pic amețită.
- Las-o pe masă, miroase bine.
- O să mă culc aici cu tine pe bancă dacă nu vrei să stăm în pat.
Îmi ațipește în brațe, la orizont crepusculul zilei vrea să apară. O iau ușor pe sus ca pe un copil și o așez în pat. Mă întind lângă ea și las vinul și oboseala să-și facă efectul. O iubesc.
- Cât e ceasul? a murmurat, drumul spre pat trebuie s-o fi trezit.
- Destul de târziu, aproape devreme.
No comments :
Post a Comment