Mâini
îmbătrânite încercau să îndrepte o statuetă spre ochii
bătrânului. Era statuia unui butoi răsturnat în care trăia un
bărbat. Deși nu o putea vedea bătrânul își amintea inscripția
de pe soclu ”Câte din lucrurile de pe lumea asta nu îmi sunt
utile”.
Bătrânul
stătea singur într-un apartament învechit, cu covoare tocite de
timp, scaune ce scârțâiau la orice apăsare și tablouri în ulei
atârnate ușor strâmb pe pereți. Pe deoparte o pereche de cai
alergau pe un câmp verde nesfârșit iar pe cealaltă un băiat
african îi privea zâmbitor de pe stânca lui golașă. Pe un perete
lung stătea cu scânduri ușor încovoiate o bibliotecă. Pe
rafturile ei se odihneau doar lucruri ce “nu fac nimic”, lucruri
rare, colecționate de oameni cu bani dar fără timp.
Preferatul
bătrânului era un glob de sticlă ce ascundea un băiat și o fată.
El trebuia întors iar copiii începeau să se joace în zăpadă.
Globulețul nu ascundea nici o altă tehnologie, nu era vrun
atomizator de arome sau vrun filtru de purificat aerul, era doar un
obiect frumos, fără o altă valoare. La loc de cinste stătea și
clepsidra cu nisip trandafiriu,
ea nu era vrun receptor simandicos pentru comenzi vocale, sau locul
ascuns pentru butonul de panică, era doar lemn și sticlă. Bătrânul
lua câteodată clepsidra în mână să-i simtă textura și-o
mângâia ușor ștergând-o de praf cu degetele goale.
Bătrânul
le văzuse pe toate și le îndrăgise la timpul lor, acum însă
jucăriile astea începuseră să-l enerveze: prea multe fire, prea
multe baterii, prea multe lucruri de reîncărcat. Bătrânul își
amintea, că primul lui calculator se putea încărca liniștit la
soare, de ce oare nu progresaseră lucrurile. Unde erau promisiunile
unei lumi mai bune, unde erau mașinile zburătoare, pastilele ce
opresc îmbătrânirea, doctorii ce pot vindeca orice boală. Toate
lucrurile astea erau la vârful degetelor noastre și totuși nu
le-am atins niciodată, contempla bătrânul.
Și casa
lui fusese invadată de tehnologie, fotoliul în care stătea își
putea schimba forma în funcție de ocazie dar de obicei îl ținea
în brațe ca pe un copil. Ajuns în îmbrățișarea caldă a
fotoliului comandă unui proiector de generație veche.
- TV
aprins ... program știri ...
“Sinuciderile
au devenit prima cauză de mortalitate în rândul minorilor„. În
aer apăru un grafic ce avea ca start anul în care se născuse
bătrânul, de atunci numărul sinucigașilor crescuse vertiginos. Pe
o coloană separată apăru numărul oamenilor ce încetau să-și
mai procure medicamente pentru bolile cronice, apoi cei ce refuzau
transplantul de organe toți subgrupe ale aceluiași tabel cu
sinucigași.
Bătrânul
făcea parte din categoria celor ce refuzaseră transplantul cu
organe mutagene. Gândul că un animal cu care își împărțea
ADN-ul se va naște, va trăii, și va fi sacrificat pentru el, îl
speria pe bătrân.
Un
psiholog se ivi în mijlocul camerei și începu să explice cauzele
sinuciderilor la minori.
- TV
închis.
Proptindu-și
mâinile tremurânde pe genunchi împinse cu toate forțele,
încercând să mai învingă încă odată neputința. El simțea că
în curând nu se va mai putea scula de unul singur. Își spuse o
rugăciune surdă și se avântă cu tot ce avea în față, gândind
că mai bine cade în nas decât să rămână imobilizat în
fotoliu. Bătrânul știa că fotoliul ăsta moale și confortabil îl
slăbea, de fiecare dată se descâlcea tot mai greu din moliciunea
lui.
Avântul
avu succes și bătrânul înaintă cu pași nesiguri în față.
Unde vroia să ajungă? într-un scurt moment de panică își ordonă
gândurile. Începuse să uite... ce anume căuta el în picioare?
Își
simți inima ajutată de micul aparat din piept. Ajunsese la vârsta
la care aproape fiecare bătaie era reglată de electrozii ce îi
intrau în piept. „Mușchii morți” îi salvaseră viața, ei îi
strângeau inima ajutând-o să bată. Bătrânul avea o mică gaură
în piept prin care ieșeau firele ce se hrăneau cu energie de la
sistemul extern prins sub stern. Cu timpul însă aliajul cu legături
bio-polimerice nu se mai lipea de țesutul îmbătrânit din jur. Iar
de fiecare dată când făcea duș bătrânul credea că își va
vedea inima prin gaură.
Purtat în
față de picioare se regăsi în holul ce ducea afară. Bătrânul
zâmbi, întotdeauna avea încredere în picioarele lui și de data
asta îl purtaseră bine. Cu mulți ani înainte îi plăcuse să
meargă cu bicicleta dar nu ca ceilalți copii prin parc și înapoi
acasă ci departe, de fiecare dată mai departe. Simțea în picioare
nevoia de a pleca la mare distanță.
Pe
atunci, ca și acum, nu mergea cu o țintă. Se lăsa purtat înainte,
tot înainte, până când oboseala era prea mare sau drumul înapoi
prea lung. În pragul ușii bătrânul își aruncă brățara de
monitorizare, își luă papucii pentru afară și înviorat de aerul
răcoros porni la drum.
Ajuns
afară bătrânul continuă să meargă până ce ieși din cartier.
Picioarele lui ciudat revigorate doreau să-l poarte mai departe.
Văzu copiii ce se îmbulzeau mergând grăbiți pe stradă, lucru pe
care și el l-ar fi făcut odată. Nu își amintea să fi mers
cineva mai repede ca el la serviciu sau mai înfipt la trecerile de
pietoni. "Alte vremuri" își spuse bătrânul, acum nu
destinația era scopul ci mersul în sine.
O tuse
grea îl făcu să încetinească mersul dar nu se opri. Continuă o
tuse sâcâitoare până ce se transformă într-o "tuse
sănătoasă", o tuse ce îi curăță gâtul. Bătrânul scuipă
într-o batistă mototolită și o privi, aceasta deja începuse să
dizolve conținutul.
”Să
ridic picioarele” își spuse bătrânul auzind iar târâitul.
Pielea tălpilor era rigidă și uscată, nu se mai întindea doar
crăpa iar durerea îl făcu pe bătrân să mai liniștească pasul.
"Nu
încă" gândi el.
Își
continuă drumul, lăsând trotuarul în urmă și mergând pe un
acostament lângă șosea. Bătrânul încă nu înțelegea ce căuta
aici și de ce picioarele îl purtaseră atât de departe de casă,
poate prea departe. Obosit își aminti de fotoliul moale și
agățător de acasă, asta îi curmă orice gând de întoarcere.
Bătrânul simțea că asta era ultima lui șansă de a scăpa de
acasă. Un ultim drum. Acum știa... știa unde vrea să ajungă...
era o pădurice pe aici pe undeva. Nu mai fusese demult, multe se
schimbaseră dar pădurea trebuia să existe.
Încercând
să-și ridice picioarele mai sus bătrânul simții cum îi pleznesc
genunchii așa că renunță, târâșul deveni constant. "Încă
nu" șopti. Dorea să mai vadă o dată pădurea, locul unde își
pierduse verile ca puștan.
Sub
picioarele bătrânului apăru iarba moale proaspătă de primăvară.
Bătrânul nu-și amintea exact, iar ochii nu-l ajutau, însă
picioarele păreau să știe drumul, undeva în față era codrul.
Locul unde stătuse atârnat de copaci ore în șir ne simțind
foamea sau trecerea timpului.
Ajuns în
gura pădurii, bătrânul își deschise cămașa, broboane de
sudoare îi curgeau pe pieptul înălbit. Privi pentru ultima dată
regulatorul cardiac și îl smulse cu toată forța ce o mai avea în
mâini. Sistemul avea o baterie de rezervă înfiptă adânc în
piept, bătrânul mai avea câteva minute până când „mușchii
morți” deveneau inerți.
Ajunsese...
aici era locul unde vroia să moară, departe, cât mai departe. Se
sprijinii cu spatele de scoarța unui stejar ce părea să-i
împărtășească vârsta. Privi cerul printre ramuri și așteptă
ca inima să-i bată încă odată, singură.
English version: Electric Heart
No comments :
Post a Comment